Metropolis - Review

Distopia în urma căreia faci pace cu lumea.

Metropolis - Prima Parte

La câte se întâmplă în ciudata noastră lume, ce rost mai au distopiile, poți spune? Creația literară aflată în opoziție cu utopia și care ne absoarbe într-o lume imaginară de coșmar, distopia e însă exact specia literară care te poate ajuta să te împaci cu lumea noastră. Căci, până la urmă, trăim într-un univers mai bun decât apocalipsa înfiorătoare descrisă cu atâta talent de Monica Ramirez în „Metropolis”.

Dar nu vrem să ne precipităm, nu atunci când avem în față o menire aproape imposibilă, aceea de a face recenzia unui proiect copleșitor în ambiția sa, o carte marcantă, pe care nu o mai poți lăsa din mână! Încercăm, totuși, și te invităm în lumea în care vulcanii fierb și umanitatea e pe punctul să dispară!

Poveștile în lumi paralele pot echilibra busola normalității

Suntem din ce în ce mai convinse că putem trăi după cuvintele Monicăi Ramirez, care, în dedicația din incipitul romanului „Metropolis (prima parte)”, spune astfel: „cea mai bună formă de revoltă într-o lume care și-a pierdut busola normalității e să continui să creezi povești în lumi paralele”. Și autoarea s-a întrecut din nou pe sine, căci povestea sa e atât de puternică, atât de evocatoare, încât nu e de mirare dacă la un moment dat vei răsufla ușurată constatând că podeaua ta nu e făcută din cenușă, iar văzduhul întrezărit după perdele nu arde. Încă.

Monica Ramirez adaugă cu geniu literar la lista deja cuprinzătoare a apocalipselor închipuite, dar cu potențial să devină reale, erupția supervulcanilor. Ai surâs liniștită, căci doar noi nu ne situăm în imediata apropiere a unuia? Ei bine, dezastrul natural schițat în mod înfiorător de plastic de autoare are dimensiuni globale, iar pe lângă el, Vezuviul din Pompei e un mic copil ce chicotește alături de un uriaș urlând lugubru.

„Niciun muritor nu poate descrie indescriptibilul”: una dintre cele mai inspirate fraze de deschidere dintr-un roman conturează un început în forță al Metropolis. Depășind și cele mai sinistre prognoze, vulcanul Yellowstone erupe încă din primele pagini ale distopiei, iar de acolo Monica Ramirez nici că îți va mai permite vreo pauză de respiro. Iar dacă deja simți pe piele fierbințeala lavei erupând, iar plămânii îți sunt inundați de năluca norului de fum, află că imaginația ta e săracă. Tabloul dezastrului e mult mai copleșitor.

Căci iată ce poate face un „biet” supervulcan care s-a găsit să răbufnească de supărare: poate molipsi și ceilalți supervulcani cu tumultul său, declanșând o iarnă vulcanică mondială (dintr-odată, încălzirea globală pare chiar promițătoare), revărsând milioane de tone de apă dulce din calota glaciară topită ce înghit orașele de coastă, perturbând curenții marini, stârnind cutremure, distrugând lumea așa cum o știm. Cum, e posibil așa ceva? Da, când te pui cu mama natură!

Însă, precum o zână bună a condeiului de groază, Monica Ramirez întrevede și o soluție, iar noi propunem să fie votată în consiliul de prevenție al dezastrelor planetare. Două spații mai sunt sigure acum pentru umanitate: buncărele echipate cu de toate sau mijlocul oceanelor, acolo unde curenții pot filtra aerul.

Aici apar și supraviețuitorii noștri, refugiații de pe ambarcațiuni și vase de croazieră. În povestea lor se remarcă întreaga dimensiune a acestui proiect ambițios. Scriitoarea nu ne face cunoștință numai cu un singur grup, ci cu trei, fiecare trecând prin peripeții unice și confruntându-se cu noi și noi valențe ale dezastrului. De la revolte conduse de maniaci religioși, cu iz de „Povestea slujitoarei”, la epidemii declanșate de virusuri antice, prizoniere în ghețarii topiți, față de care sistemul imunitar e lipsit de apărare, nimic nu lipsește din epopeea distopică a „Metropolis”.

Vei face pe rând cunoștință cu un grup de americani care se refugiază din San Pedro Bay pe vasul de croazieră Metropolis, un uriaș plutitor, cu un echipaj rusesc aflat la bordul unui petrolier în Marea Siberiană și cu britanicii, neozeelandezii și australienii ce dovedesc că omenirea se poate uni dincolo de granițe în Marea Tasmaniei, la bordul cargotului Blythe Star. Desigur, Metropolis e un roman universal din toate punctele de vedere și aduce laolaltă diverse naționalități. Așadar, fie că ești Holder, Terry, Alexei sau Keira, nu te mai lupți sub stindardul patriei tale, ci pentru ceva mult mai sacru, supraviețuirea umanității.

„De fapt, ei au fost cei norocoși”

Iată câteva cuvinte pe care suntem sigure că nu ți-ai dori să le auzi atunci când te numeri printre ultimii supraviețuitori ai rasei umane și deplângi soarta celor dispăruți. Însă într-adevăr amplitudinea dezastrului imaginat de Monica Ramirez, ce pare să nu se mai termine, ce descoperă noi și noi fațete, noi și noi provocări e puțin spus dezolantă.

Forța naratorială a acestei autoare fenomenale e egalată poate numai de descrierile copleșitor de evocatoare. Aici, cuvintele noastre sunt sărace, tocmai de aceea îți lăsăm numai câteva dovezi de har literar, menite să arate cât de pătrunzătoare pot fi cuvintele atunci când știi cum să le înlănțui în fraze ce îți ridică părul în cap. „Visă planeta în flăcări, o minge din care curgeau stropi incandescenți de lavă ce pluteau în spațiu” sau „Furtuna plutea în aer ca o prezență malefică deasupra valurilor, fuioare albe de nori sugând apa la cer ca o armată de vampiri celești”: iată cum elementele, focul și apa, te zguduie până în miezul ființei într-o carte. Nu mai avem de adăugat decât că „Metropolis” e plină de asemenea mărgăritare literare.

Într-o distopie, psihologia personajelor capătă o importanță aparte, poate mai mult decât în fantasy sau SF, genuri literare înrudite. Când totul în jur se prăbușește, ai nevoie de personaje-emblemă de ale căror aripi să te agăți. Nici din acest punct de vedere „Metropolis” nu dezamăgește, făcându-ți cunoștință cu eroi, dar și cu antieroi impecabil schițați. Cu toate că nu toate caracterele au spațiu de desfășurare, scriitoarea reușește să le individualizeze într-un mod exemplar, prin detalii de o uluitoare finețe, cum ar fi taiorul gri atât de prețuit al unei avocate, un element de caracterizare indirectă cu o forță neașteptată, sau zornăitul agasant al brățărilor ce anunță sfârșitul unei căsnicii.

Nu putem să nu remarcăm și „documentarea brici”. Nici nu vrem să ne gândim cât de minuțioasă a fost munca Monicăi Ramirez, care sună exact așa cum ar trebui să sune un expert în medicină, științe ale naturii sau tehnică, pentru a enumera numai câteva dintre domeniile în care personajele din „Metropolis” sunt obligate să exceleze. Se vede mai ales că autoarea se simte ca la ea acasă pe puntea unui vas, cu vântul bătând în pânzele imaginației și curenții răscolind cele mai tulburătoare himere ale creației. Edificatoare sunt și pasajele de început și de sfârșit, care ne oferă informații prețioase despre temele romanului (te rugăm, însă, opune-te curiozității ce te îndeamnă să verifici și notele finale ale autoarei, căci poți să strici plăcerea unei răsturnări de situație absolut fenomenale).

Nu în ultimul rând, apreciem misiunea pe care, voit sau nu, și-a asumat-o acest „prooroc al sfârșitului” sau „cruciat al Apocalipsei”, Monica Ramirez. Menirea literaturii trebuie să fie nu numai să educe, dar și să avertizeze, iar distopiile sunt din acest punct de vedere regine încoronate. Ne place, așa că o rugăm cu stăruință să continue și cu alte cărți de gen. Până la urmă, primejdiile sunt nenumărate, iar scriitoarea „are cu ce”, în cuvinte atât de simpliste.

Metropolis - Partea a doua

Supraviețuiește Apocalipsei în distopia pe care o vei devora pagină cu pagină!

De câte ori se întâmplă să ai senzația inefabilă că ești contemporan/ă cu o capodoperă care va rămâne în istoria literaturii? Adorăm să citim și prețuim cu căldură orice carte citită, însă trebuie să recunoaștem că majoritatea operelor care ne trec prin mână dispar în uitare într-un colțișor al minții noastre. Nu e cazul cu seria „Metropolis” de Monica Ramirez, ce va rămâne nepieritoare în gândurile tale, și nu numai fiindcă evocă o Apocalipsă.

Lumea se află la răscruce, iar una dintre scriitoarele noastre preferate nu se codește să ne reamintească de faptul că „Extincția este regula. Supraviețuirea este excepția”. Am reușit să „punem mâna” pe minunata „Metropolis: partea a doua”, iar la DivaHair afli în premieră cât ne-a plăcut!

„Supervulcanii, ucigași fără discernământ”

„Nu te pune cu Mama Natură”: e îndemnul simplificat al acestui proiect de o ambiție colosală și de o grandoare impresionantă. Dar omul, în aroganța sa, continuând să se considere cea mai măreață scânteie din Univers, nu a fost numit fără motiv cel mai crud predator al lumii.

Jucându-se cu forțe pe care nu numai că nu le înțelegeau, dar le sfidau cu inconștiență de copil, cercetătorii americani au creat o generație de xenoboți (mașinării organice) proiectați să scadă temperatura din interiorul vulcanilor pentru a preveni și minimiza potențialele erupții. Toate bune și frumoase, numai că, precum răzvrătitul lor creator, și xenoboții insuficient cercetați și-au luat lumea în cap, evoluând într-o generație mutantă, scăpată de sub control, care a ajuns să procedeze invers față de cum a fost programată, sfârșind prin a cauza erupția vulcanului Yellowstone. Distrugerea la scară planetară a început cu râurile de lavă, a continuat cu potopul de cenușă vulcanică, a stârnit tsunamiuri și cutremure devastatoare și a provocat o iarnă vulcanică mondială. Un dezastru de proporții biblice ce a fost ocolit numai de mâna de supraviețuitori aflați pe mările și oceanele planetei sau în buncărele super blindate. Așa sună un mic rezumat al catastrofei conturate cu măiestrie de Monica Ramirez în prima parte a distopiei Metropolis.

Ups… și ce facem? Dacă ți-ai împreunat deja mâinile ca la rugăciune, sperând din tot sufletul că autoarea are să vină cu o soluție și încă repede, căci nu mai suporți încă un volum care să șteargă cu speranțele tale pe jos, Monica Ramirez nu se sfiește să pună ștampila cu „gândește-te mai bine” pe pledoaria ta. Nu numai că bieții supraviețuitori în frunte cu vasul de croazieră Metropolis continuă să experimenteze pe propria piele noi și noi consecințe devastatoare ale erupțiilor vulcanice, dar încă din incipitul romanului aflăm că situația se complică și mai tare și salvarea întârzie, căci xenoboții au fost purtați de vânt în oceanul Atlantic, acolo unde au distrus un acvifer subteran uriaș și au revărsat astfel cvadrilioane de apă dulce. În cuvinte mai simple, inundațiile au înghițit tot ce lăsaseră cât de cât neatins vulcanii, astfel că, în primele pagini ale „Metropolis (partea a doua)”, mai mult de 90% din populația Americii fusese nimicită. Soluția identificată de Elbert Barnes este aceea de a crea o nouă generație de xenoboți care să îi vâneze și să îi distrugă pe cei dintâi, urmând să schimbe curenții oceanici și să transporte volumul crescut de apă în Antarctica, scăzând temperaturile până la pragul de îngheț, pentru ca apoi să se autodistrugă. Ce ar putea merge prost? Hmm… totul… noi nu mai avem încredere în acești xenoboți.

Invitate să facem o vizită de curtoazie protagoniștilor cu care am înfruntat apocalipsa în primul volum din serie, abia așteptăm să îi redescoperim. Primul popas? Baza Neptune din California, unde supraviețuitori de pe cargobotul Blythe Star și de pe  submarinul nuclear american SSN Viper își asumă menirea de a găsi noi surse de combustibil și de hrană, Riley Chalmers și Rowan Ledger preluând frâiele conducerii avanpostului uman ce caută să asigure supraviețuirea civilizației. Dar atunci când în laboratoarele secrete ale bazei colcăie monștri hibrizi pe care s-au făcut experimente, iar un sabotor vrea să distrugă eforturile supraomenești depuse de eroi, câtă speranță mai pot aduce sursele de energie alternative sau primele răsaduri ivite din pământul ars de erupții?

O importanță imensă, strigă din răsputeri Cally Evans de pe Metropolis, a cărei pasiune fără margini pentru instalații și motoare și curiozitate debordantă o duc față în față cu o situație tragică: compromiterea sistemului de desalinizare a apei și necesitatea de a găsi ajutor la supraviețuitorii adunați laolaltă în eclectica și luxoasa flotă Fusion.

Să nu consideri că imaginația Monicăi Ramirez a secat când vine vorba de pericole mortale. Echipajul rusesc al petrolierului M.T. Oryole și al submarinului nuclear britanic SSN Ambush ajung în Triunghiul Bermudelor, și nu, nu e doar o destinație oarecare de vacanță pe ape, e acel triunghi al bermudelor, unde un distrugător american dispare, vase pierdute în linii temporale diferite se regăsesc în același spațiu tulburător și, de parcă nu ar fi fost suficient, mai apar și pirații. Cine îi poate învinovăți pe Alexei Novikov și pe Wilmont Shortle că, după ce au avut de suferit din cauza fanaticilor religioși, acum au parte de călătorii în timp și trec prin portaluri, strigând în zadar către Monica Ramirez: „de ce noi?”.

Hei, nici nouă nu ne e mai ușor, precizează supraviețuitorii de pe cargobotul australian C.S. Blythe Star și submarinul nuclear american SSN Viper, porniți într-o misiune copleșitoare, aceea de a cerceta instalația militară subterană Obyekt 825 GT din Crimeea, noua speranță a umanității. Pe drum întâlnesc prieteni, dar și dușmani, iar când spunem dușmani, ne referim la submarine nucleare chinezești și teroriști iranieni, căci autoarea nu are milă de personajele sale.

„Pune-mi întrebări, dar nu prea multe. Privește înainte de-a sări. Ai grijă pe cine iubești.”

N-o să te mințim: am citit „Metropolis (partea a doua)” cu sufletul la gură. E genul de carte căreia trebuie să îi dedici un weekend întreg, căci nu ai să-i mai poți da drumul. Am mâncat alături de ea, am așezat-o pe perna pe care ne culcam obrazul, ca să mai putem savura câteva pasaje înainte de culcare, am trăit această carte. Te așteaptă 652 de pagini cu acțiune continuă, 652 de pagini din care nu am scoate niciun cuvânt, nu am modifica nicio frază, nu am schimba nicio virgulă, căci sunt rezultatul unei munci asidue și unei documentări brici care a atins perfecțiunea. Ne înclinăm în fața geniului literar al Monicăi Ramirez și suntem copleșite de magnitudinea sa: „Metropolis (partea a doua)” e mai arzător decât un vulcan, mai răscolitor decât un cutremur, mai distrugător decât un tsunami și îi dăm voie să facă ce vrea din noi.

Da, Monica Ramirez a dat drumul la robinetul cu dezastre: xenoboți, incendii, inundații, boli mortale, pirați, fenomene bizare, foamete, societăți utopice mai crunte decât cele distopice, teroriști, submarine vrăjmașe și oameni de știință săriți de pe fix. Însă ce provoacă dependență e uimitoarea umanitate a scrierilor sale. După cum bine spunea un personaj: „Cooperarea și spiritul uman de neînvins sunt cele mai puternice arme de care dispunem”, în mijlocul celei mai crunte disperări răsare speranța, luminoasă ca o lună de argint ivită pe un cer plumburiu, caldă precum razele de soare ce destramă norii de furtună. Firește că și reciproca e valabilă: când crezi că ororile s-au împuținat, o altă atrocitate sosește ca să tulbure mintea și să sfâșie inima acestor eroi. Chiar mai evocatoare decât construcția atât de complexă, uluitoare în finețea detaliilor, a acestui univers apocaliptic, e incursiunea în psihologia umană. Fiecare personaj devine un arhetip, un prototip al supraviețuitorului, fie că e eroul, înțeleptul sau gânditorul. Suferi alături de acești oameni, le resimți disperarea adânc cuibărită în suflet, speri cu ei, iubești cu ei, lăcrimezi la reuniuni și țipi înfuriat/ă la trădări și năpaste.

Cu o asemenea structură, într-o asemenea dezlănțuire de forțe, nu putem decât să apreciem că scriitoarea și-a luat răgazul de a colora o lume aflată pe panta distrugerii în tonuri splendide, cu tușe migăloase redate în imagini spectaculoase. Există frumusețe în distrugere, există măreție în colaps și parcă lumea nu a fost nicicând mai pitorească decât în descrierile autoarei. Iar performanța e cu atât mai uluitoare cu cât vorbim despre o lume de cer și de ape, un colț restrâns, în care numai o viziune creatoare precum a Monicăi Ramirez putea să exceleze. Nu ne-am putut abține să nu îți lăsăm câteva mostre din uluitorul talent al scriitoarei:

„Vântul subțiase pătura opacă de pe cer, șiraguri de lumină curgând prin crăpăturile norilor. Orizontul părea cusut cu fir auriu.”

„O rază de soare se strecură printre ei, transformându-i în bronz în vreme ce ceața se retrase încet ca o eșarfă de mătase trasă pe pielea întinsă a orizontului.”

„Vârfurile alabastrine atinse suav de albastru palid ce duceau cu gândul la catedrale gotice se ridicau semețe de pe piedestaluri în nuanțe de safir pentru a susține tavanul boltit al unui cer de un azuriu perfect.”

Andreea Băluțeanu

DivaHair